Am întrebat recent oamenii din comunitatea noastră un lucru foarte simplu: „Care a fost cel mai rău punct în care ați ajuns din cauza durerii?” Răspunsurile s-au repetat surprinzător de mult. Unii au spus că au ajuns să stea la pat. Alții că nu mai puteau funcționa fără analgezice. Mulți au vorbit despre momentul în care au început să depindă de ceilalți pentru lucruri pe care înainte le făceau singuri. Să se ridice. Să se îmbrace. Să urce câteva trepte. Să meargă până la baie. Să se așeze pe un scaun. Să se aplece după un obiect. Sondajul nostru nu este un studiu medical reprezentativ pentru întreaga populație, dar răspunsurile spun foarte multe despre felul în care durerea poate ajunge să schimbe viața unui om. Iar una dintre pacientele care au venit recent la Terapia VEEDA ne-a arătat exact cum arată acel punct în realitate.
Nu șchiopăta. Abia se mai putea deplasa
Există o diferență între a merge greu și a ajunge în punctul în care fiecare pas pare o provocare. Pacienta a venit la noi după aproape jumătate de an de dureri. Când a intrat, deplasarea îi era extrem de dificilă. Nu vorbim despre un mers puțin modificat sau despre un șchiopătat discret. Abia putea merge. Fiecare mișcare trebuia făcută cu grijă. Nu se putea apleca. Nu putea urca sau coborî scările în mod normal. Chiar și simplul gest de a se așeza pe un scaun devenise dificil. Iar după ce reușea să se așeze, problema nu se termina. Trebuia să își caute o poziție în care durerea să fie măcar puțin mai suportabilă. Plângea. Nu pentru că era emotivă. Ci pentru că o durea.
Când un scaun devine o problemă
Pentru un om fără dureri, să te așezi este un gest care durează câteva secunde și nici nu merită observat. Pentru cineva ajuns într-un episod sever de durere, acel gest se poate transforma într-un proces întreg. Cum cobor corpul? Pe ce parte mă sprijin? Unde pun piciorul? Cum mă ridic după aceea? Acesta este unul dintre lucrurile pe care durerea puternică le schimbă fără ca cei din jur să își dea seama imediat. Nu mai alegi unde vrei să stai. Alegi unde poți să stai. Nu te mai apleci când ai nevoie. Te gândești dacă vei mai putea să te ridici. Nu mai urci scările automat. Te uiți la ele și calculezi fiecare treaptă. Iar când acest lucru continuă săptămâni sau luni, independența începe să se micșoreze puțin câte puțin.
„Ultima mea speranță” – dar fără să mai creadă cu adevărat că se poate schimba ceva
Pacienta ne-a spus că ajunsese la Terapia VEEDA considerând-o una dintre ultimele ei speranțe. Numai că după aproape jumătate de an de dureri, speranța nu mai arată întotdeauna ca optimismul. Uneori omul vine tocmai pentru că nu mai știe ce altceva să facă. Iar ea ne-a spus că, deși venise, nu credea cu adevărat că va avea vreun rezultat. Poate acesta este unul dintre cele mai grele momente în durerea de lungă durată. Nu doar că te doare. Începi să nu mai crezi că lucrurile se pot schimba.
Ce ne-au spus și ceilalți: pat, analgezice și dependență de ajutor
În sondajul nostru, aceste trei răspunsuri au apărut cel mai des atunci când am întrebat care a fost punctul cel mai greu: statul la pat, folosirea frecventă a analgezicelor și nevoia permanentă de ajutor din partea altor persoane. Și toate au un lucru în comun: pierderea autonomiei. Când nu te mai poți ridica singur, altcineva trebuie să fie acolo. Când nu poți merge normal, drumurile devin mai puține. Când nu poți sta mult în picioare, începi să renunți la activități. Când fiecare mișcare provoacă durere, chiar și lucrurile mici devin obositoare. Nu este vorba doar despre zona care doare. Este vorba despre cât din viața ta începe să fie reorganizat în jurul acelei dureri. Pacienta aceasta ajunsese foarte aproape de acel punct.
Ședința nu a fost ușoară
În timpul Terapiei VEEDA, pacienta a avut reacții puternice. A plâns. A țipat. Durerea și sensibilitatea ei erau evidente. Terapia a fost adaptată permanent în funcție de ceea ce putea tolera și de starea ei din timpul ședinței. Este important de spus că Terapia VEEDA nu trebuie privită ca o experiență identică pentru toată lumea. Intensitatea este adaptată, iar reacțiile diferă mult de la un pacient la altul. La fel și rezultatele. Dar, în cazul acestei paciente, diferența dintre începutul și finalul ședinței a fost foarte mare.
La final, am rugat-o să facă exact lucrurile pe care nu le putea face la început
Să meargă. A mers. Să se aplece. A reușit să se aplece cu mult mai multă ușurință. Să urce scările. Le-a urcat. Să le coboare. Le-a coborât. Apoi a făcut ceva ce, la venire, părea foarte departe de realitatea ei: a alergat. Pentru un om care cu puțin timp înainte abia se deplasa, diferența era evidentă. Mișcările care la început reprezentau durere, teamă și limitare au putut fi executate mult mai ușor după ședință.
De la „nu pot” la a-și testa din nou corpul
Una dintre cele mai mari schimbări nu a fost doar că putea face anumite mișcări. Ci că a început să le încerce fără aceeași teamă. Când durerea este foarte mare, corpul ajunge să anticipeze durerea înainte ca mișcarea să înceapă. Te apleci cu frână. Cobori o treaptă cu grijă. Te ridici încet. Îți protejezi permanent zona dureroasă. După ședință, pacienta a început să își testeze din nou corpul. Aplecare. Mers. Scări. Alergare. Gesturi care înainte erau asociate cu durerea au devenit, în acel moment, din nou posibile pentru ea.
Nu toate poveștile vor arăta la fel
Experiența acestei paciente este experiența ei. Nu înseamnă că fiecare persoană cu dureri severe va avea același rezultat după o singură ședință. Contează cauza durerii, vechimea problemei, mobilitatea, sensibilitatea, starea generală și multe alte particularități ale fiecărui caz. Pentru problemele vechi poate fi nevoie de continuitate și de mai multe ședințe. Iar atunci când durerea severă este însoțită de pierdere importantă de forță, amorțeli persistente, traumatisme recente, tulburări de control urinar sau intestinal ori alte simptome neurologice importante, este necesară evaluare medicală promptă.
Care a fost punctul cel mai greu pentru dumneavoastră?
Poate nu ați ajuns la pat. Poate nu ați avut nevoie permanent de cineva lângă dumneavoastră. Dar poate ați început să evitați scările. Poate nu vă mai puteți apleca. Poate mersul a devenit mai greu. Poate vă ridicați cu dificultate. Poate vă este teamă să faceți o anumită mișcare. Sau poate, asemenea pacientei noastre, ați ajuns în punctul în care durerea este atât de mare încât nici măcar nu mai credeți că ceva se poate schimba. Tocmai de aceea am făcut acest sondaj. Nu doar pentru a întreba oamenii unde îi doare. Ci pentru a înțelege cât de mult le-a schimbat durerea viața. Iar povestea acestei paciente ne-a arătat exact ce înseamnă să ajungi foarte jos din cauza durerii și să pleci, după o ședință, făcând din nou lucruri care păreau imposibile la început. La finalul articolului vom include și videoclipul ei, pentru ca diferența să poată fi văzută în mișcare, nu doar povestită în cuvinte.
